slujirea creştină şi activismul social/religios

abs3.jpg Se spune că puterea omului stă în voinţa sa, în sine, în descoperirea şi valorificarea potenţialului propriu. Pozitiviştii (termenul vizează aici pe promotorii gândirii pozitive) şi umaniştii care leagă toate succesele de persoana umană, au dezvoltat o filosofie, e drept, fără sistem, dar care umple rafturile librăriilor, o filosofie care dezvoltă la infinit o zicală: dacă vrei, poţi! Aceeaşi literatură prescrie proceduri de succes, reţete de realizare individuală, de dezvoltare spirituală etc pe baza lui „a vrea”. Această filosofie vine să scoată din educaţia noastră, din concepţia indivizilor şi a societăţii, focalizarea atenţiei şi a energiilor pe voinţa lui Cristos, urmând ca golul lăsat de marginalizarea acesteia, să fie ocupat de voinţa umană. Educaţia umanistă care vine nu doar ca alternativă la cea religioasă, ci se impune ca tipul metodic de dorit şi este promovată prin programa academică şi prin toate mijloacele de informare, este de natură a împinge societatea intitulată creştină în practicarea unui păgânism brutal, prin întoarcerea omului spre sine însuşi şi prin determinarea sacrificării timpului şi efortului pentru satisfacerea propriei voinţe. Rezultatele sunt de notorietate şi parcurg toată aria de manifestare a ceea ce cultura iudeo-creştină a numit păcat. Desigur, istoria confirmă faptul că a existat un conflict permanent între biserică şi societate, conflict care a degenerat în abuzuri majore de ambele părţi, oridecâte ori s-a abdicat de la părăsirea pupitrului sau a platformei de dezbatere şi s-a încercat de către oricare dintre părţi dominarea celeilalte prin forţă.

Problema epocii noastre este că biserica adoptă modul de gândire a lumii şi îl aduce în congregaţie, îl strecoară conştient sau nu în predicare, în şcoala duminicală şi în activitatea socială. Linia de demarcaţie dintre gândirea spirituală şi filosofia seculară devine din ce în ce mai subţire şi este din ce în ce mai des violată dând naştere la mixturi de concepte care nu folosesc nimănui: nici gândirii seculare ce deschide poarta simpozionului păgân creştinilor conservatori care în faţa elementelor ce imită gândirea biblică lasă garda jos deschizându-se pentru învăţăturile nebiblice, nici bisericii care prin diluarea mesajului evanghelic oferă statutul fals de creştin unor persoane care nu îl cunosc pe Dumnezeu decât tangenţial, superficial, insuficient pentru mântuire. O gândire alterată în conţinutul ei creştin face ca multe din comunităţile noastre să se zbată între delăsarea confortabilă a lipsei de standard şi de motivaţie, în timp ce altele se epizează în activism răsplătit cu rezultate umane sau în legalism nejustificabil decât de încercarea exploatării, valorificării aceluiaşi potenţial uman care nu are nimic de-a face cu Cristos.

Sinteza gândirii creştine este regasita în practica- o dedicare totală lui Dumnezeu şi, prin harul primit în alipirea de El, aplecarea spre oameni în slujire. Unii, în mod greşit au inversat lucrurile crezând că prin slujirea oamenilor se crează o deschidere spirituală către Dumnezeu. Domnul Isus este clar atunci când afirmă ordinea: să iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

De fapt, slujirea este testul pentru calitatea relaţiei cu Dumnezeu. În acest sens, la Cina cea de taină, Domnul dă un exemplu spălând picioarele ucenicilor. Evanghelistul Ioan explică gestul slujirii divine, motorul acestui act memorabil, în termenii conştiinţei apartenenţei, posesiei şi a siguranţei, astfel: (Ioan 13:1-5) Isus,  fiindcă ştia a) că Tatăl îi dăduse toate lucrurile (posesia), b) că de la Dumnezeu a venit (apartenenţa) şi c) că la Dumnezeu se duce (siguranţa), a slujit în modul cel mai neaşteptat, prin ridicarea de la masă, dezbrăcarea de haine şi spălarea picioarelor discipolilor Săi. Imitarea anuală sau lunară în care biserica repetă actul spălării picioarelor, golită de înţelegerea importanţei relaţiei cu Dumnezeu (cine suntem, ce avem şi în faţa cui răspundem ca slujitori) face ca gestul nostru să fie doar o pantomimă săracă în simboluri şi în efecte. Cel mai adesea însă, oamenii îşi şoptesc în suflet „am practicat exemplul Domnului, deci mă aştept ca El să mă iubească mai mult”, deşi calea ar trebui să fie contrară: „Fiindcă El mă iubeşte atâta, voi sluji fraţilor mei imitându-L pe Domnul”.

Nu eu, ci El. Nu prin puterea mea, ci prin harul Lui. Nu ca să mă iubească, ci pentru că mă iubeşte.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s