Predicarea 1.

 

index8

COMUNICAREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU (1)

 

Comunicarea Evangheliei a fost hotărâtă de Dumnezeu pentru a fi realizată în principal prin proclamare, prin expunere verbală, prin ceea ce în mod obişnuit înţelegem ca fiind predicarea. De altfel, prediarea este actul de închinare specific creştinismului, la fel ca şi specia literară a evangheliei; pentru acest motiv, cred, este esenţial ca biserica să fie dedicată predicării.

 

De fapt, Dumnezeu se angajează să transforme lumea prin Cuvânt, iar Duhul Sfânt să însoţească rostirea sau scrierea cuvântului inspirat, însă nu există nici o speranţă măcar că Dumnezeu va unge alte metode utilizate pentru a încerca propagarea mesajului Evangheliei (mă refer aici la pantomime, coregrafie, arte plastice).

 

Pornind de la aceste premise voi analiza pe parcursul unei serii de articole câteva elemente menite să eficientizeze predicarea. Mă voi referi mai mult la tehnici de prezentare decât la practici spirituale, considerând de la sine înţeles faptul că predicatorul trebuie să aibă elementele de caracter, practicare intimă a părtăşiei cu Dumnezeu în rugăciune şi studierea Scripturilor etc.

 

  1. BRUIAJELE

Este de datoria predicatorului să se asigure că mesajul său va fi comunicat în cele mai bune condiţii, astfel încât receptarea lui să fie realizată cu un grad cât mai mare de acurateţe. Adică, el trebuie să înveţe să evalueze condiţiile interne şi externe în care va avea loc predicarea şi să aibă curajul să le controleze.

 

BRUIAJELE EXTERNE

Anumite activităţi, factori sau circumstanţe vor putea la un moment dat să perturbe comunicarea mesajului. Un predicator bine pregătit, care a petrecut suficient timp cu textul biblic şi cu ideile pe care doreşte să le transmită auditorului va fi mai puţin deranjat de factorii perturbatori. Însă cei care ascultă predica vor fi întotdeauna distraşi de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Or, predicatorul trebuie să se asigure că atenţia sălii este la mesajul său şi trebuie să acţioneze astfel încât să diminueze cât de mult posibil efectul bruiajelor.

O atitudine corectă este preluarea controlului asupra obiectului care conturbă. De exemplu, dacă observi că în mod repetat curentul mişcă o uşă care scârţâie, poţi ruga ca cineva să o închidă.

O altă variantă este tăcerea. Un acces prelungit de tuse a unei persoane, intrarea copiilor de la clasa de şcoală duminicală sunt bruiaje pe care va fi dificil ca predicatorul să le poată opri aşa cum se închide o uşă. În astfel de situaţii, pentru a nu favoriza pierderea mesajului de către public, este foarte indicat să te opreşti din predicat până când mişcarea sau zgomotul încetează.

Tăcerea predicatorului va acţiona asupra bunului simţ pe care se presupune că persoana care provoacă agitaţia îl are. Cel mai adesea, omul care tuşeşte va ieşi afară, mama îşi va potoli copilaşul zgomotos, copiii se vor grăbi să se aşeze; ideal ar fi ca, în cazul în care nu ai doar un discurs ocazional în biserica respectivă şi în cazul în care constaţi că bruiajele se repetă, în particular, să sugerezi persoanei care deranjează un comportament mai discret. De pildă, omul care tuşeşte, ar putea să se aşeze mai în spatele sălii astfel încât să poată ieşi dacă i se usucă gâtul, mamele cu copii mici ar trebui să stea în camerele izolate fonic dacă biserica are prevăzute astfel de încăperi, copiii de la şcoala duminicală ar trebui îndrumaţi să intre în biserică într-un moment anume desemnat de conducere pentru acest lucru.

Mai mult, tăcerea va permite ascultătorilor un răgaz pentru a analiza, a digera şi a medita la ceea ce s-a comunicat până atunci.

Atenţie la frecvenţa şi lungimea pauzelor, a momentelor de tăcere. Acestea trebuie să rămână la durata secundelor şi nu se va face abuz de tacere. Nu orice adiere sau foşnet trebuie taxat cu linişte.

 

BRUIAJUL INTERN

Predicatorul tânăr, sau cel care predică într-un mediu mai puţin familiar va constata că posedă o voce internă, o comunicare cu sine. Această frământare interioară se naşte din tensiunea dintre ceea ce dorim să fim şi ceea ce  credem că ar trebui să fim sau că se aşteaptă să fim.

Limitarea libertăţii de sine, fondul educaţional de care am avut parte, ceea ce ni s-a spus că trebuie să facem sau cum ni s-a spus că trebuie să fim inhibă puternic o personalitate mai firavă sau o persoană cu experienţă mai redusă.

Predicatorul ar trebui să caute în mod conştient, în intimitate cu Dumnezeu, înţelegerea formei pe care Dumnezeu a intenţionat-o pentru el. Ştiind ce trebuie să fie, va putea să păşească peste ce cred alţii că trebuie să fie. Trebuie să identifice vocea interioară şi să se detaşeze de ea.

 

back-index11

2 thoughts on “Predicarea 1.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s